Cu puţin peste doi ani în urmă, pe 11 septembrie 2017, ACS Poli întorcea rezultatul în „Ştefan cel Mare” şi învingea pe Dinamo cu 2-1, semnând doar a noua victorie în deplasare împotriva bucureştenilor pentru (o) echipa alb-violetă a Timişoarei. Golul marcat din penalty de Vaşvari şi reuşita lui Drăghici din repriza secundă au surprins pe toată lumea, inclusiv casele de pariuri, care acordaseră o cotă de peste 7.0 în cazul unui success al alb-violeţilor. Au jucat pentru Poli în acel meci: Curileac - Creţu, Melinte, Cânu, Şeroni - Artean, Vaşvari – Munteanu (89, Ciucur), Soljic (56, Curjuric), Bîrnoi – Drăghici (76, Bianconi). Şi au făcut-o bine, căci după ce a suferit într-o primă repriză dominată de alb-roşii, formaţia timişoreana a căpătat încredere o dată cu egalarea venită pe finalul reprizei şi a controlat jocul în partea secundă, în care putea să se şi desprindă la marea ratare a debutantului zilei, croatul Ivan Curjuric.
Se consemna, astfel, a treia victorie la rând, după un 2-0 reuşit la Mediaş şi meciul spectacol cu CFR Cluj, încheiat cu 4-3. Cele trei puncte o ridicau pe Poli în play-off, pe poziţia a şasea, la doar alte două puncte de locul doi. Urmau un meci acasă cu Sepsi Sf. Gheorghe şi o deplasare la Voluntari, iar cei mai optimişti dintre suporterii echipei visau s-o regăsească pe Poli chiar pe podium după primele unsprezece etape ale sezonului. Părea că gruparea antrenată de Ionuţ Popa se poate lua la trântă cu oricine şi posibilitatea retrogradării peste opt luni avea conturul unei aberaţii abstracte.
De atunci, au trecut doi ani de picaj aproape continuu. Alb-violeţii au mai câştigat 11 partide dintr-un total de 70 (patru în Cupa României), au adunat 54 de puncte din 198 disponibile, au avut zece antrenori şi au folosit 120 de jucători. În tot acest timp am văzut trei conducători în fruntea clubului. Conform cu aceste numere, Poli a şi retrogradat de două ori, coborând 42 de locuri în ierarhia fotbalului românesc. O situaţie chiar unică, fiindcă de regulă când un club coboară „pe tobogan” în România, se găseşte cineva să-i ia toboganul şi să-l desfiinţeze.
Greşeli de strategie
La „aniversarea” celor doi ani de la victoria cu Dinamo, clubul timişorean se afla între două înfrângeri la nivelul Ligii a III-a, cea de la Pecica şi cea zdrobitoare de acasă cu FCU Craiova. Într-un fel, acest destin părea implacabil odată de echipa a retrogradat din Liga 1 în vara lui 2018. Unii ar zice că era scris în stele încă din 2012.
Sunt câţiva piloni mari şi laţi care au definit istoricul clubului, cel mai semnificativ fiind intervenţia Curţii de Conturi în 2015, care a lăsat „pe sec” conturile lui ACS Poli. Municipalitatea, prin primarul Nicolae Robu, a acuzat că situaţia finanţării publice nu a fost tratată cu aceeaşi unitate de măsură în toată ţara, dar n-a putut lupta cu succes în instanţă concluzia CC, care a blocat accesul la bani publici a lui ACS Poli. Mai mult, a fost piatră de moară pentru ce a urmat la alb-violeţi, cu perspectiva recuperării milioanelor acordate în primii trei ani de activitate o sperietoare pentru orice finanţator.
Cel puţin la fel de semnificativă a fost gestiunea deficitară a capitalului fotbalistic de care a dispus clubul din propria pepinieră, subiect pe care l-am tratat pe larg în urmă cu câteva săptămâni. Aceste neajunsuri se subordonează unui management deficitar, cu o serie de carenţe apăsătoare de-a lungul anilor, care au creat un cerc vicios greu de înfrânt.
Clubul a fost acuzat, pe bună dreptate, că a jonglat cu transferuri irelevante fotbalistic sau comercial, în loc să promoveze din interior. Cine-şi mai aduce aminte de Bar Aharoni, Lys Gomis, Milan Stavric, Bianconi, Edon Hasani, Abel Suarez sau Justice Opoku? Dar de Vlad Dragomir, Silviu Balaure, Marius Marin, Deian Sorescu, Sebastian Mailat?
Totodată, ACS Poli şi-a asumat cheltuieli disporporţionate, aşa cum a fost cazul transferului lui Pedro Henrique, şi a oferit grile de salarizare peste capacitatea sa de plată, ambele creând un efect de bulgăre de zăpadă când vine vorba de datoriile clubului. Mergând pe o politică a promisiunilor fără acoperire şi a unui optimism aberant, ACS Poli s-a angrenat în 2015 la salarii pentru care a plătit până în 2017, moment în care a finalizat şi ratele pentru Henrique. Şi când le-a terminat pe acestea din urmă, a realizat că nu merită să plăteşti mii de euro lunar unui jucător care e disponibil în cinci meciuri din treizeci.
După salvarea de legendă de la -14 puncte putea avea loc un moment zero, al unei resetări. Surse din cadrul clubului ne-au spus că a existat această intenţie, dar ea n-a avut susţinere din partea „patronatului”. Din nou s-a mers pe aceeaşi strategie de aducere a unor jucător scumpi, în baza unor speranţe de finanţare, fără certitudini. Atunci a căzut lovitura fatală, intervenţia ANAF-ului care a „deturnat” banii de la televiziuni, singura sursă semnificativă de finanţare a clubului – din nou, municipalitatea s-a simţit luată la ţintă, căci alte şi alte cluburi din ţară jonglau cu datorii la stat fără a avea contruile blocate. Cu votul pentru o rectificare bugetară, care ar fi acordat măcar un respiro clubului, eşuat în Consiliul Local, moralul echipei s-a deteriorat rapid şi a urmat ceea ce ştim cu toţii.
Vinovaţii fără vină
La cum este lăsată ACS Poli să se stingă, cu minim de susţinere, înaintea propunerii unui plan de reorganizare, ai zice că lucrurile sunt făcute ca decidenţii să se distanţeze de dezastru şi lumea să uite cine, ce, cum. Probabil că mulţi o vor face, dar nu şi cei care au stat alături de club în aceşti ani şi rămân chiar şi acum în spatele tinerilor care îmbracă tricoul alb-violet.
Vinovaţii se regăsesc la toate nivelurile, de la jucători, la staff, la conducere. Responsabilitatea, însă, pot s-o poarte doar membrii fondatori, cei care şi-au asumat acest proiect, gestionarea şi finanţarea lui, dar au eşuat şi au trădat încrederea celor care au girat pentru ei. Mereu situaţi la mijloc de drum, insuficient de fermi şi insuficient de implicaţi, cei din „patronatul” clubului au permis entităţilor terţe să scrie povestea în baza căreia fotbalul românesc îşi va aduce aminte de ACS Poli. Un club cu neajunsuri, la fel ca toate cluburile autohtone, care a contribuit însă la creşterea capitalului fotbalistic al Timişoarei şi a scris o pagină de istorie a fotbalului românesc.
Ultimul mohican - Lucian Oprea
Rep.: Ai fost pe bancă la meciul Dinamo – Poli, ce îţi aduci aminte de atunci?
L.O.: Atmosfera de dinainte de meci. Toată lumea era bine dispusă, era ceva spectaculos comparativ cu ce trăim acuma, cu apăsarea rezultatelor. Lumea era bucuroasă că e la Poli în acele momente, acesta este cel mai frapant lucru de care-mi aduc aminte.
Rep.: A existat un moment în care a început să se deterioreze atmosfera?
L.O.: Eu nu eram aşa de interesat atunci de situaţia financiară şi de restanţe, îmi era foarte important doar că sunt în lotul echipei mari. Dar în fiecare săptămână ni se spunea „acuma primiţi banii” şi tot aşa, dar banii nu veneau. Nivelul de motivaţie a scăzut gradual şi s-a văzut diferenţa atât la antrenamente, cât şi în meciuri. Simţeam şi eu că îmi era mai uşor la antrenamente, nu fiindcă am devenit brusc un jucător de două ori mai bun, ci datorită scăderii intensităţii cu care jucătorii experimentaţi abordau antrenamentele. Şi dacă a existat un moment când s-a rupt definitiv, a fost la plecarea domnului Drăgoi.
Rep.: Când închizi ochii şi te gândeşti la cum s-au schimbat lucrurile din 2017 până acum, ce vezi?
L.O.: Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul, cât de repede am ajuns din cel mai înalt nivel din România până în Liga a III-a. Că un club ca Poli, dintr-un oraş ca Timişoara, care nu demult aduna peste 20.000 de oameni în tribune, a putut să ajungă în doi ani de zile aici. Stăteam atunci pe bancă şi aveam nebunia aia, aş fi dat orice să fiu pe teren. Mi-aş fi dat sufletul să fiu pe teren în acele meciuri. Acuma nu mai e acelaşi lucru. Mi se pare că nu mai e nimeni lângă club, suntem singuri împotriva tuturor. În doi ani de zile toată lumea şi-a luat mâna de pe club.
Rep.: Sunt nişte cifre incredibile, cele ale decăderii. Nici nu ştiu dacă e mai uşor sau mai dificil atunci când eşti în interior.
L.O.: Nu e uşor nici din interior. Dar până la urmă săptămâna trece, te gândeşti mereu la următorul meci. Pe termen lung sunt încă multe necunoscute, nu ştim ce o să fie. Asta şi dă aşa un sentiment de selecţie continuă, fiecare jucător încearcă să iasă în evidenţă, să se facă văzut, şi nu e uşor să creezi o echipă în aceste condiţii. Ne putem redresa, dar avem nevoie de mai mult curaj şi de experienţă, de nişte completări de lot. Îmi aduc aminte cum privea lumea înainte faptul că jucam la Poli, oamenii erau mereu impresionaţi, dar acuma nu mai vrea nimeni să audă de noi.
Am aşa un sentiment…o părere imensă de rău pentru ce s-a întâmplat. Chiar dacă un jucător de fotbal este până la urmă doar un pion, asta este starea dominantă, cea de mare regret.